Category Archives: biografii şi poveşti scriitoriceşti

Moartea lui Nicolae Labiş între accident şi crimă

urmaş eminescian

21 de ani şi „Moartea căprioarei”  înseamnă pentru mulţi literaţi viaţa şi opera unui teribil talent ce s-a găsit în Nicolae Labiş. Considerat urmaşul eminescian, ca nivel de talent, Labiş s-a frânt, de tânăr, după ce a ajuns sub roţile unui tramvai la 21 de ani. Moartea sa a însemnat o pierdere imensă pentru literatura română şi universală. Moartea sa oficial a fost clasificată accident. Însă, mulţi au spus că sunt anumite aspecte care duc la suspiciunea de crimă.

Din neamul lui Nică

Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava. Puţini cunosc că bunica lui Labiş era nepoata lui Ştefan a Petrii Ciubotaru, tatăl lui Ion Creangă. Poetul stins de tânăr a avut o „copilărie chinuită, plină cu lipsuri, însă a fost fericit”. Copilăria care a fost muză în repetate rânduri. A debutat la 15 ani, cu poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae”, publicată în revista „Iaşul nou”. Încă de atunci criticii vremii i-au recunoscut talentul şi valoarea.

Anti-comunism de mic copil

Deşi provenea dintr-o familie care aderase la structurile comuniste, Labiş nu a fost niciodată de acord  cu dogmele comuniste din ţară, cu toate că el însuşi era un susţinător a idealurilor comuniste şi a lui Marx. Cu toate astea, la 21 de ani, era pornit pe-ncălcarea normele comuniste, lucru care ia atras şi cenzurarea multor lucrări. Printre actele sale de răzvrătire sunt şi episoadele în care: a recitat „Doina” eminesciană într-un bar bucureştean; alături de Aurel Covaci şi Stela Neagu a cântat imnul regal; îşi manifestase în dese rânduri susţinerea pentru reîntregirea României. Iar acest lucru, potrivit celor din preajma sa, îl făcuse să fie considerat de Securitate incomod. Lucru susţinut şi de Stela Covaci, soţia bunului prieten Aurel Covaci, care spunea că „era destul de incomod pentru Securitate, avea charismă, har, geniu”.

Seara fatidică 9/10 decembrie 1956

În această seară Labiş a ajuns sub roţile tramvaiului, fiind imediat internat la Spitalul Colţea şi mutat la cel de Urgenţă din Bucureşti. La spital, prin primii prieteni sosiţi a fost şi Aurel Covaci. Care a transpus pe hârtie ultimele versuri ale poetului: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin.// iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţarnă/  Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă …” (Pasărea cu clonţ de rubin, 10 decembrie, orele 11.00 ). În accepţiunea multora „pasărea cu clonţ de rubin” însemna Securitatea sau P.C.R. Citește în continuare

Publicitate

A murit poetul Adrian Păunescu

Update: Recomand sa mai citiţi şi Uit că aţi plecat departe … , respectiv Viaţa

După 10 zile de suferinţă, perioadă în care a fost internat în spital, omulAdrian sursaPăunescu, s-a stins din viaţă. Inima i s-a oprit la ora 07.15, iar în urma lui au rămas lacrimi. Poetul Adrian Păunescu nu a murit, şi-a caştigat nemurirea.

„Astazi, 05.11.2010, la orele 07.15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat să mai bată. După nenumarate tentative de resuscitare a trebuit sa ne declaram învinşi… şi maestrul a plecat dintre noi”, a declarat medicul Şerban Bradisteanu, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Floreasca.scrie EVZ.ro .

***

În lumea numelor straine,
Ma simt, si eu, un strainez,
Iau telefonul lînga mine
si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama
Ca neamul meu, acum, e frînt,
Mi-e dor de tata si de mama,
Dar nu au numar, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata
si în necunoscut ma zbat,
îi sun pe mama si pe tata,
Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca
si aparatul n-are ton,
Deodata aflu si tresar ca
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,
Cu lacrimi bine va cuvînt,
Si uit ca ati plecat departe
Si n-aveti roaming, sub pamînt.

Formez un numar, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar stiu ca mort e cel ce moare
si nu mai vine înapoi.

Si, vai, de-atîta timp încoace,
Va chem si-n visuri, sa v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,
Probabil, cînd o fi sa mor,
Am sa va caut în morminte,
Pe-un numar de interior. (Adrian Păunescu, Telefon peste moarte) Citește în continuare

In memoriam Mihai Eminescu: iubire si dincolo de moarte


Pana cand moartea va va desparti”. Un dicton care pentru unii au fost lege. Fie ca a fost un Romeo sau o Julieta,fie un Tristan si o Isolda. Povesti de iubire, cu final trist sau fericit, au facut inconjurul lumii si au fost un alt exemplu celebru pentru un alt cuplu. Dragostea i-a unit, insa tot alte pasiuni i-au despartit. Dar nu au incetat vreodata sa se iubeasca. Dragostea i-au legat pan’ la moarte, iar prin intermediul povestii de iubiri actorii din propria lor telenovela au devenit nemuritori.
De departe, cel mai elocvent exemplu romanesc este Mihai Eminescu si Veronica Micle. O dragoste cu urcusuri si coborari, care a facut inconjurul lumii, presarata cu zeci de ingrediente romantice. Dragostea au trait-o intens, sentimentele lor nu se pot descrie. Ne-a ramas ca marturie decat scrisorile dintre ei. Eminescu a murit, la doua luni Veronica s-a sinucis, nemaiputand sa indure dorul de Emir, cum ii spunea ea scumpului ei Eminescu.